a fost candva

Tot ce mi-a mai ramas
Sunt doar lacrimi pe obraz
Si in telefonul meu
Pozele cu chipul tau.

Zi de zi eu le privesc
Si privind imi amintesc
Clipele ce-am petrecut,
In brate cand te-am avut.

Cand cu foc ma sarutai,
Cu vorbe dulci ma alintai...
Si nimeni nu mai exista
Doar tu erai *lumea* mea.

Sa nu crezi ca am sa uit
Cand mi-ai dat primul sarut!
Niciodata n-as putea
Sufletul nu m-ar lasa...

Totul a fost un simplu joc
Sa te uit,eu nu mai pot...
Dintr-o joaca de copii
Eu mereu te voi iubi

Si cum sa nu te iubesc?
Tu m-ai invatat sa zambesc.
Langa tine am aflat
Fericirea ce-am visat...

Ce nicicand nu am simtit
Pana cand te-am intalnit!
Si tu ai fost fericit
Langa mine,am simtit...

Insa teama de-a iubi
Nu te-a lasat sa te apropii
Dar aici tu ai gresit,
Pe amandoi ne-.ai ranit!

Pe mine caci te iubeam,
Atat de mult te doream.
Pentru tine orice as fi facut
Sa fii cu mine,dar n-ai vrut...

Si pe tine te-ai ranit
Doar la tine te-ai gandit
Ca sa nu te-dragostesti
Foarte scump acum platesti!

Ca sa nu fii iar ranit
De-o iubire ai fugit...
Si nu de una oarecare
De iubirea mea cea mare!!!

Chiar si dupa atata timp
De cand nu te-am intalnit,
Zi si noapte ma gandesc
La tine,caci te iubesc...

Si imi este tare greu
Sa nu te sun,ingerul meu!
Sa nu iti mai aud vocea
Cand ma trezesc dimineata

Dar am sa fac ce am sa pot
Din suflet sa mi te scot!
Ca sa nu.-ti fac tie rau
Voi trece prin ce e mai greu...

Candva,insa vei regreta
C-ai pierdut iubirea mea,
Inima si sufletul meu
Ce au fost cu tine mereu!!!

vine o zi

Vine o zi cand delirezi,
Trecutu incepi sa-l calculezi,
Tot ce-ai facut,rau sau bine
Se revasra peste tine.

De-ai vrut rau la cineva,
Cu vorba,gandul sau fapta,
Acum iti aduci aminte
Si zici .*-Doamne n-aveam minte!*

Dintr-odata iti amintesti
Prin cate ai putut sa treci.
Pe cei ce i-ai ajutat
Si cei care te-au sapat!

Fratele ce te-a tradat,
Mama ta cand te-a lasat,
Fericit cin te-a facut,
Nu mai e,s-a dus demult...

Ai avut si suparari,
Chinuri multe,zbuciumari,
Sufletul amar ca fierea
De cu ziua pana seara...

Dar si clipele frumoase,
Inca-s vii,nu sunt uitate.
Si sa vrei,nu ai putea,
Fiind ca-s in inima ta!

Asa ca,daca-ai meditat
La tot ce ti s-a intamplat,
Ia cu seama-n viitor
Fii cinstit si iubitor

a trecut

Am trecut prin multe noi,
Am trecut prin frig si ploi.
Lacrimi multe de durere
Ne curgeau fara oprire...

Ne-am certat,ne-am impacat,
Multe noi ne-am reprosat.
De gura rea am ascultat
Si-amandoi am regretat!

Am plans mult,am suferit
Din prostie,acum admit,
Insa ce-a fost a trecut
Ploile s-au stins demult!

Certurile si reprosul,
Intre noi nu-si mai au rostul.
Suferinta a trecut
Acum hai sa te sarut...

Sa te tin la pieptul meu
Si sa ne iubim mereu.
Lumea rea s-o dam la spate
Si sa fim 1 zi si noapte...

gandurile mele

Nu mai pot,m-am saturat
Doamne,zi-mi ce sa mai fac?
Simt ca nu mai am putere
Sa traiesc cu asa durere

De ce Doamne,nici acum
Cand deja sunt pe alt drum,
Nu ma pòt lasa in pace
Sa-mi fac viata cum imi place?

Nu ii sun,nu-i deranjez
Chiar de n-am ,ma limitez.
Poate nu am sa mananc
Si nu cer nici imprumut...

Chiar de-as cere,nu mi-ar da
Asa ca-mi vad de treaba mea.
Ei de ce nu fac la fel
Sa-si continue drumul lor?

Nu le reprosez nimic
Doar sa ma *slabeasca*-un pic
Adica am si eu multe pe cap
Sa le fac si lor pe plac...

Doamne,Dumnezeul meu,
Iarta-ma,poate gandesc rau.!
Da-mi putere si vointa
Caci in Tine am credinta.!!!

Cea mai frumoasă zi din viaţa mea....

În podul casei sale, un om în vârstă, înalt şi spetit, îşi croia drum spre un maldăr de cutii din apropierea micului geam glisant. Îndepărtând pânzele de păianjen, apucă prima cutie şi scoase cu atenţie albumele cu fotografii, unul după altul. Expediţia sa în timp avea drept scop găsirea unor poze cu soţia sa, dragostea vieţii sale, de mult dispărută. Respirând cu nesaţ parfumul colbului acestor comori ascunse, căzu curând în oceanul amintirilor. În ciuda faptului că după decesul soţiei timpul nu s-a oprit în loc, amprenta trecutului a fost mai mult decât prezentă în cotidianul însingurării sale. Printre albumele prăfuite a descoperit ceva surprinzător: un caiet ce părea a fi jurnalul din copilăria fiului său. Nu-şi putea aminti să fi văzut vreodată aceste memorii, ori să fi ştiut de existenţa unui asemenea jurnal. Deschizând paginile îngălbenite, aruncă un licăr de privire peste însemnări şi, în mod instinctual, îi apăru un sincer zâmbet pe buzele-i stafidite. Chiar şi privirea i s-a înseninat când a lecturat cuvintele sincere şi calde, mângâindu-i sufletul. Auzea parcă vocea inocentă a băieţelului ce a crescut mult prea repede, inviind pereţii casei copilăriei sale.

În liniştea monumentală a podului, cuvintele nevinovate ale unui băiat de numai şase ani şi-au impus magia, purtându-l pe bătrân in vremuri aparent de mult uitate. Încet-încet, inima sa a fost copleşită de o imensă foame sentimentală. Însă, acest senin era întunecat de paloarea dureroasă a memoriei: confesiunile băiatului nu se sincronizau cu percepţiile tatălui; erau total diferite. Dar cât de marcant diferite?

Amintindu-şi că, la acea vreme, şi el ţinea un jurnal al activităţilor sale, a închis caietul fiului şi s-a grăbit să părăsească podul uitând motivul iniţial ce i-a condus paşii spre acest loc părăsit al casei sale. Atent să nu-şi lovească capul de grinzi, bătrânul a coborât şovăielnic scările de lemn şi s-a îndreptat spre camera sa retrasă de lucru.

Deschizând uşile de sticlă ale unei servante antice, el a scos un vechi jurnal, apoi, aşezându-se la biroul său matusalemic, a aşezat cele două scrieri, una lângă cealaltă. Jurnalul propriu era capitonat în piele, având inscris numele său cu folii aurite, în timp ce caietul fiului era zdrenţăros, iar numele „Jimmy” era aproape şters de pe copertă. Bătrânul a mângâiat cu melancolie literele, dorind parcă să le însufleţească şi să aducă timpul înapoi.

Deschizând jurnalul său, atenţia i-a fost atrasă de un mic semn, care trecea neobservat, în comparaţie cu restul notificărilor. Cu scrisul său caligrafic, descoperi următoarea însemnare: „Am pierdut toată ziua cu Jimmy la pescuit. Nu am prins nimic...”

Cu un suspin adânc, apucă tremurând jurnalul fiului său şi căută ziua cu pricina: 10 iulie. La data respectivă, băiatul scrisese cu litere mari şi mâzgălite, puternic apăsate pe foaia de hârtie: „Am fost la pescuit cu tata. Cea mai frumoasă zi din viaţa mea....”

patul de langa perete

Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera. Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.

Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.

Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc. Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.

Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.

Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat. Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!

Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?”.

Sora ii raspunse surprinsa: “Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva”. Apoi adauga trista: “Poate voia doar sa te incurajeze”.

Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa iti daruiasca. Asa ca e mai bine sa lupti pentru ceea ce-ti doresti tu si sa nu mai tii cont de ceea ce zic cei din jur....

asta am copiat-o pt ca mi-a placut foarte mult....acolo gasit mai multe povesti frumoase!!!