te urasc

Cînd ai plecat ai uitat să închizi uşa sufletului meu. A fost frig. S-a închis izbită de fiorul intens al unei dureri ce te făcea să respiri prin lacrimi, dar uite cum sunt azi: sunt altfel. Conştientă că e inutil să sper la sentimentul acela pe care mi l-am dorit. Te-am confundat...de 2 ori.
Am crezut în cuvintele tale, am crezut că ele pot alcătui piesa ce lipseşte din puzzle-ul unui suflet fragmentat de indiferenţa altora. Păcat că încă mă mai gîndesc la tine. Nu am pierdut niciodată o luptă, nu pierd, sunt rănită în încercarea mea de a ieşi învingătoare din această luptă cu viaţa, mă ridic şi o iau de la capăt, ultima dată nu a mai fost aşa vizibilă durerea, oricum e aproape insesizabilă de cei din jur... Ce aş putea să mai fac? Vreau să trăiesc fiecare clipă, să mă bucur de zîmbete eterne, să mă ameţească iluzia fericirii, aşa uit să trăiesc pentru cîteva clipe, pentru ca apoi să mă trezesc din vis... Ah... şi nu ştiam de ce mă durea încă... cînd s-a închis uşa s-a spart o fereastră, unul dintre cioburi a rămas încă acolo. Acum nu mă mai doare, a devenit o parte din mine, ţi-a luat locul pentru totdeauna, la fel de tăios ca tine, doar că el e transparent... Ce aiurea, eu aş fi zis că e colorat în negru... Dacă fereastra a fost transparentă, de ce nu a văzut nimeni ce era înăuntru???