femeia

De mii de ani poeţii au pus în vers femeia,
I-au ridicat statuie şi-au venerat-o-ncânt,
Că-n lume ea deţine secretul şi scânteia,
Ce-aprinde taina vieţii,iubirea pe pământ.

E farmecul trăirii sau roua dimineţii,
În care speli necazuri păcate şi tristeţi,
E floarea ce încântă şi dă culoare vieţii,
Şi freamătă de viaţa chiar dacă o rupeţi.

E cântul ce adoarme şi scutul ce păzeşte,
Sau blânda adiere pe care zbori în gând,
E câteodată duşul ce din coşmar trezeşte,
Sau zidul ce opreşte spre rele alergând.

E mama cea duioasă jertfindu-şi tinereţea,
Să creşti în bunăstare să ai de toate-n plin,
E masca zâmbitoare să nu observi tristeţea,
Când masa e săracă sau viaţa în declin.

E bunicuţa blânda nevastă sau iubită,
Pe marea scenă vieţii nu este rol mai prim,
De-aceia tu femeie vei fi în veci dorită,
Cu-adâncă plecăciune în faţa ta mă-nchin