menirea noastra

În adâncurile fiinţei noastre purtăm cu toţii amintirea a ceea ce reprezintă menirea vieţii noastre. Fiecare a participat la crearea acestei meniri, împreuna cu Dumnezeu şi cu îngerii, înainte de a veni pe Pământ. Când ne-am întrupat, Pământul ne-a influenţat modul de a gândi, simţi, acţiona, făcându-ne astfel să uităm care-i scopul venirii noastre aici. Dar căutarea, conştientă sau nu, ne urmăreşte în mod constant, ne determină să ne punem întrebări despre rostul lucrurilor şi sensul vieţii, să ne definim sentimentul utilităţii în tot ceea ce întreprindem.

Reamintirea menirii noastre umple golul din noi. Atunci când te simţi pustiu pe dinăuntru, te îndrepţi către ceva din afara fiinţei tale, pentru a umple acest gol. Şi totusi, obiectele şi persoanele exterioare nu reuşesc niciodată să umple complet acest sentiment de pustiu interior. Aceasta se realizează numai prin găsirea şi urmarea drumului propriu în viaţă.

Fiecare dintre noi, oamenii, avem menirea de a descoperi cine suntem în esenţă şi de a deveni expresia Iubirii Divine. În afara acestei meniri mai cuprinzătoare, mai avem şi o menire personală. De obicei, menirea personală are legătură cu acele trăsături, calităţi, “dat-uri” ale noastre pe care ni le punem în valoare, le exprimăm prin împlinirea menirii.

Atunci când ne descoperim menirea şi începem să ne-o manifestăm, vom constata că se intensifică sentimentul de evoluţie, dăruire, mişcare, care ne vor împlini şi vor îndepărta senzaţia de teamă. S-a constatat, de asemenea, că fiecare boală îşi are rădăcinile în faptul că drumul pe care-l urmăm este greşit. Boala în sine este un semn că nu suntem pe drumul cel bun. Deprimarea, anxietatea, dependenţele, obsesiile, complexele de inferioritate, lipsa de respect de sine – toate acestea apar datorita faptului că nu ne concentrăm asupra menirii.

Unii oameni intuiesc care este rostul lor în viată, însă le e teamă să avanseze, fiind speriaţi de succes, de eşec, de a nu fi suficient de buni sau de a nu fi ridicoli. Alţii nici măcar nu-şi pun problema sau nu au încredere în intuiţiile lor.

Este indicat să începem cu rugăciuni, apoi să urmărim să fim atenţi la îndrumările divine, care vin întotdeauna ca răspuns la aceste rugăciuni. Îndrumarea divină apare în forma unor semne pe care le “vedem” (cum ar fi cărţi care cad din bibliotecă), ca semne pe care le “auzim” (cum ar fi o conversaţie pe care o surprindem întâmplător şi care ne dă informaţii folositoare), sub formă de vise sau gânduri şi sentimente repetitive, care ne impulsionează să facem un anume lucru – chiar dacă respectiva acţiune pare să nu aibă legătură cu rugăciunea şi intenţia iniţiale. Atunci când luăm seama la această îndrumare şi o urmăm, suntem conduşi, în mod firesc, să întreprindem lucruri legate de menirea noastră. Ne bucurăm de faptul că Dumnezeu şi îngerii ne sprijină ca să trecem prin acest proces şi ei au grijă să primim tot timpul cunoaşterea, informaţiile, oamenii, posibilităţile materiale de care avem nevoie pentru realizarea fiecărei acţiuni. Uşile ni se deschid de fiecare dată când urmăm îndrumarea divină care ne este dată, ceea ce face ca uneori să asistăm la adevărate miracole. Pe lângă acestea, senzaţiile de disconfort psihic sau problemele de comportament se reduc sau dispar de la sine, mai mult, vom constata o îmbunătăţire a relaţiilor noastre afective, a aprecierii de sine, chiar a situaţiei materiale. Totul începe să se lege, să capete sens, iar starea de împlinire şi armonie se intensifică pe zi ce trece.