emotiile timpului

A fost o data ca niciodata... ca de n-ar mai fi, nu s-ar mai povesti...:)
A fost o zi in care Timpul, alergand grabit catre Infinit, s-a impiedicat si a cazut. Timpul a stat atunci in loc sa-si stranga paginile Vietii, ce se imprastiasera peste tot in jurul sau, astfel incat doua surori vitrege care locuiau la poli opusi au ajuns sa se intalneasca pe taramul muritor.

Iarna incepea sa isi stranga dantelele, diamantele si matasurile scumpe cand, pe neasteptate sosi sora ei mai mica, Primavara cu farmecele ei viorii, cu zambetele ametitoare si pudoarea de domnisoara. Ea si-a aruncat pelerina de drum plina de verdeata deasupra campurilor si a zambit dulce, emanand rauri de candoare si fericire, printr-o ploaie paradisiaca de lumina. Atunci, intrigati de valul brusc de culoare, ingerii palizi si-au pogorat aripile moi, iar falfaitul lor au eliberat mii de ace de gheata asemeni zborului stingher al pufului de papadie, sub privirile multumite ale Iernii. Totusi, nici fluturii beatitudinii ai Primaverii, nici suflul rece al Iernii nu au invins in aceasta lupta muta, ba dimpotriva, s-a produs un echilibru naucitor. Jocurile infantile ale razelor de soare starneau chicotitul crengilor de pom, gadilate delicat de aceste cosite ale soarelui, ce nu isi gaseau locul printre florile de gheata, infasurate ca esarfe in jurul gatului trunchiurilor lor. Totul se misca foarte lent, astfel incat fulgii de nea pareau ca plutesc, venind de pretutindeni si indreptandu-se nicaieri, provocand o stare de neliniste, murmur si zvon...

...Nu mai eram decat eu, raza de soare, fulgul de zapada si bataile inimii ce acopereau prozaicitatea in goliciunea ei... In clipa aceea, timpul s-a oprit in loc, oglinda cerului s-a spart si divinul s-a rasfirat printre noi ca o bura fina, difuza cazuta in obscuritate... infatisandu-mi-se sub forma unor reverii de paradis...