Mi-ar prinde bine sã am cerul meu.

-Te simţi bine?...

mã întreabã Luna,

care deja se simţea ignoratã de mai bine de jumãtate de orã…

Cu greu îmi urnesc privirea, uitatã în golul alb al peretelui,

spre stânga mea, afarã pe geam, de unde venea singura sursã de luminã.

Mã rotesc dupã nori, aerul e greu,

copacii fug de nebuni de jur-împrejurul pãrului meu şi tot ce simt e lipsa ta,

auto-condamnare la nimic.

Mi-ar prinde bine sã am cerul meu.

Mã opresc din clipit când te vãd, pentru ca suferinţa sã fie totalã şi sã-mi îngenunchez privirea.

Fiecare apropiere de tine e o nouã sinucidere.