sunetul tacerii mele

Sunetul tăcerii mele sparge zid antifonat,
Rupe lanţuri şi zăbrele imense, din fier forjat,
Sunetul tăcerii mele ca un clopot răscoleşte
Liniştea-i pierdută-n flăcări, glasul pironit în cleşte,
Norul nu are puterea lacrima să îşi oprească,
Dezleagă din nou furtuna într-o goană nebunească,
Sufletul sortit să tacă, n-are rost să riposteze,
Vasul naufragiat visase să acosteze
Pe un ţărm fără meduze, pe o plajă luminată,
Dar n-a nimerit cuvântul potrivit de astă dată.
N-a expus nimic fantastic, demn de a fi luat în seamă,
O iubire fără margini, neştiută? e o dramă!
O iubire ca a noastră n-are cum să se scufunde
Peste veacuri vreau s-ajungă, Universul să inunde
Să contamineze cerul şi pământul într-o seară,
Lacrimile neputinţei de-a fi oameni să dispară.
Să demonstrăm că se poate încă să mai dăruim
Dragoste nemuritoare, chiar de nu ştim s-o rostim.
Din cochilia tăcerii voi transpune în cuvinte
Scrise cu lacrimi de sânge povestea iubirii sfinte,
Va dăinui peste veacuri picurând candid lumină
Peste sufletele triste, iubind fără nici o vină.