monstru

tu-mi poţi spune să-ncetez, să opresc calvarul, dar cum pot exista ochi plânşi dacă n-au vărsat lacrimi, cum poate fi inima zdrobită dacă nu a îndurat durere, cum poate minţi un om, dacă nu cunoaşte adevărul ?
cum poţi tu purta gâlceavă şi-arunca cu aspre cugete în mine, când tu infirm şi cu mintea-ţi mască a decepţiilor, nu poţi clinti nici frunza-n toamnă, nici opri tremurul nestăpânit al mâinilor ridate ?
tu născut din ape alterate şi cu trupu-ţi cel himeric, ai adus visării mele întuneric şi-ai turnat pământ în toate.
dar eu îţi cer şi cu strigare să fugi, căci în spatele-ţi scabros mi-e teamă de moarte, şi prinde din ce în ce mai mult contur.
oamenii nu te-au văzut, nu te-au pipăit, dar mă rog ca nici fantoma să nu ţi-o vadă.
nu ştiu cât vei mai trăi sau ce-oi mai face spirit necuprins, dar fuga să-ţi fie departe, în cuprinsul ce-am zărit să nu apari nici în noapte, nici în dimineţi pustii, pierde-te pe-o culme şi fă-ţi culcuş de amăgiri.
viaţa e pentru cei cu amintiri . . .