legenda trandafirilor

O mamă tânără-ntr-un sat Al Indiei, trăia iubită De soţul ei şi fericită De multe câte i s-au dat. Statornică-i trecea viaţa, Cum trece-n farmec dimineaţa P-un câmp frumos şi plin de flori. Şi i-au dat zeii-ndurători Un copilaş, ca el să fie Cea mai înaltă bucurie În traiul ei de rău scutit.

Dar într-o zi s-a-mbolnăvit Cel dezmierdat din mână-n mână, Şi s-a zbătut o săptămână Şi-a opta zi el a murit.

Din lut era; s-a-ntors în lutul Creării noastre-a tuturor! Şi mama-şi blestema trecutul Şi se-ngrozea de viitor: Vedea întreaga ei viaţă Un câmp pustiu, prin care ea Cu multă plângere-şi ducea Durerea timpului de faţă.

Şi cu copilul mort la piept, Aleargă nebunită mama Şi la picioarele lui Brama În templu ea se duce drept. Cuprinde gleznele măreţe A zeului cu patru feţe Şi-n hohot tânguios de plâns, Obrazul şi-l lipeşte strâns De piatra cea din veac cioplită. Tu, patimă nebiruită A dragostei, ce-o ai de noi, Părinte! de ne dai un bine De ce-l ceri iarăşi înapoi? O, lasă-mi viu copilul, Doamne! De ce m-alungi tu cu dureri Din ziua caldei primăveri În noaptea pustiitei toamne?

Şi-atunci prin templul luminat Un sunet vâjâind scoboară, Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară Şi-n piatră Brama s-a mişcat: Femeie! Eu sunt mila milei, În stânga am lumina zilei Şi vorbele, în dreapta port Lumina gândului şi fapta Îmi voi deschide dară dreapta Ca să-ţi înviu copilul mort!

Tu mergi şi cată pe pământ O casă-n care niciodată N-au fost dureri şi nici nu sânt, Şi-acolo pune jurământ Că ai să plângi viaţa toată; Că de lumină vei fugi, Fiind d-a pururi supărată, Că n-ai să râzi cât vei trăi Cel mort atunci va fi în viaţă!

Şi cu nădejdea scrisă-n faţă Ea pleacă, şi din sat în sat Prin toate casele-a-ntrebat. Şi a găsit în casa ceea Că p-un fiu mort plângea femeia, Şi-ntr-altă casă plini de dor Copiii plâng pe mama lor, Şi un bărbat în casa asta Plângea că i-a murit nevasta. Şi nici o casă n-a găsit

Fără dureri, un loc scutit. Şi s-a întors la templu mama, Nu-i nici o casă-n lume, Brama, Scutită de dureri şi-amar. Părinte-al vieţii, e-nzadar, D-aş alerga prin lumea toată O, lasă-mi viu copilul, tată!

Şi ca un tunet depărtat, Prin templul sfânt s-a ridicat Un vuiet aspru de furtună Şi-un glas puternic: Eşti nebună Vreai întuneric? Dar să-mi spui, Poţi face-ntunecime plină, În locul unde nu-i lumină?

Şi întuneric unde nu-i Tu faci lumină? Zile triste Fără plăceri tu cum le crezi? Şi de există alb, nu vezi Că negru-l face să existe? Aceasta tu nu o-nţelegi? Vrei pentru tine alte legi? Dar pentr-un om stricat la minte Nu schimbă zeii ce-au făcut Ce-a fost în veci ce au trecut, În veci va fi de-acu nainte, Şi cei vii de vor înceta Să râdă, blestămându-şi soartea, Cei morţi din groapă s-or scula Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea, Viaţa-i tot! Auzi cuvântul: Nebunii n-au nimic d-ajuns!

Şi biata mamă n-a răspuns Plângând a-nmovilit pământul, Pe fiul ei l-a dat lui Iama. Şi-a plâns o zi întreagă mama, Mormântu-n braţe ea l-a strâns, Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns. Şi-a tresărit în zorii zilei Şi-o clipă s-a pierdut în vis: O mângâiere i-a trimis Din ceruri Brama, mila milei! Din lacrimile plânse-n zori A răsărit o albă floare, Şi peste noapte-a ei plânsoare S-a prefăcut în roşii flori. Erau frumseţile luminii Dar aveau spini, şi-atâta ce-i? Ea, biata, nu mai vede spinii Şi-adună flori, şi mâna ei Îi sângeră, dar nu o doare, Că pentru-un spin avea o floare

Aşa e scris în cartea sfântă A legii legilor. D-atunci Răsar aceste flori pe lunci. Flăcaii-n poezii le cântă Şi le slăvesc d-atunci pe drept, Nevestele le pun la piept Şi fetele le pun în plete. Şi-n templul zeilor doi miri Împodobesc cu flori vestmântul Şi mame triste pe mormântul Copiilor pun trandafiri. De ei cine-şi ascunde faţa De teamă că de ghimpi sunt plini? Şi dacă viaţa are spini, De ce te plângi că-i rea viaţa?