promisiune

Promit ca voi pasi usor, chiar in varful picioarelor, sa nu trezesc stafiile din suflet, sa nu trezesc furtuna...Imi voi oglindi fata poate in oglinda lacrimilor tale si voi surade...Si tu imi vei surade, vei zambi la mine, prin mine, la tine! Nu-ti fie teama, n-am sa ating nicio stalactita si nicio stalacmita din pestera inimii tale. Voi trece ca simplu calator si eu voi fi cel fericit ca Dumnezeu mi-a dat sansa sa vad atata lumina. Voi fi calatorul nefericit care a avut nesansa sa descopere atata durere alaturi de lumina...Durere si lumina, roua si putregai, infinit si marginire...astea sunt paradoxurile vietii noastre. In mica ta pestera zaresc ape line, ape tulburi, intalnesc umbre fantomatice dupa scoici. Ma intreb de ce simt in jurul tau neliniste? Ma intreb daca sentimentul pe care-l anticipez e real? Ciudat, dar nu-mi mai amintesc pe unde am intrat in aceasta taina calcificata... As vrea sa strig sa se destepte nemiscarea din jur. De fapt, stiu ca strigatul meu va lasa un ecou si ard de nerabdare sa aud sunetul lui...sunt curioasa sa stiu ce rezonanta produce, ce muzicalitate include aceasta pestera a ta, numai a ta...vibratoare si tremuratoare, inghitind lacom lumina ce-ti dezvaluie frumusetile pesterii tale...Nu stiu, poate nu iti dai seama...Pasul meu profana pestera ta si ma ustura pentru ca-l simt patand pardoseala alba de jos, de sus, de pretutindeni...Pestera ta este lipsita de limite; jos, sus, nu exista...Exista doar iubire, lumina, inger si durere... Plutind in lumina ta ma simt si eu dezlegata de timp, ma simt doar suflet. Atingerile mele pot fi imateriale pe calcarul umed.... atingerile mele care nu lasa urme pot adanci grotele tale intunecate si nu vreau sa induri acest lucru...Palmele mele ar putea sa incalzeasca peretii umezi de ploaie calcaroasa. Dar pestera ta e un labirint ce nu-l voi putea patrunde niciodata. Raman doar un simplu calator cu ochii scanteind de uimire...un simplu suflet dezgolit de timp...un suflet furisat in altul, admirand raza sidefie a stalacmitelor si stalactitelor...Un suflet ce primeste lacrima eterna a calcarului ce simte umezeala rece a lacurilor si racoarea nelinistita a grotelor... Simplu zambet ce indeamna copia sa-i raspunda in oglinda apei, in pelicula luminii... Primeste-le pe toate si contopeste-te cu ele, cu lumina si limpezimea apei...E dar ceresc! E minune!