o noapte trista

E noapte, o noapte trista dar frumoasa si luna si-a facut aparitia pe cer. Doamne ce luna! Ma-nvaluie cu frumusetea ei, ma poarta pe taramuri necunoscute, imi ghideaza pasii...E langa mine, ii simt caldura patrunzatoare, ii simt tristetea, ii simt singuratatea...As vrea sa o ating dar nu pot, e acolo sus condamnata la viata printre stele. Atmosfera ma face sa visez cu ochii deschisi dar aerul rece al noptii ce patrunde incetul cu incetul in corpul meu ma trezeste la realitate...Ma simt „goala”, pustiita si ratacita pe caile moarte si sumbre ale vietii. Sunt singura, nimeni nu ma intelege, nu ma sprijina...Privesc la luna si cred ca doar ea ma intelege si ma poarta pe taramuri de basm. Inchid ochii, simt cum o lacrima imi curge pe obraz si ca o picatura de sange se pierde in ingenuncherea inimii mele. Cu siguranta nu e singura, sunt convinsa ca vor urma si altele...O Doamne, daca as putea sa transform lacrimile in cuvinte, oare ce ar putea rosti? Daca sunetele infundate ale inimii s-ar putea preface in curcubeu, oare ce culori ar putea iradia? Nu stiu , si cu siguranta nu voi afla niciodata...Cine oare ar putea avea raspunsurile lacrimilor mele triste, cine ar avea curajul sa dea un sens, o interpretare suferintelor si zbuciumului meu sufletesc? Cred ca nimeni, nici macar eu…Plang de singuratate, plang pentru ca mi-e dor sa fiu fericita, plang ca nu mai simt nimic decat gol...In amintiri e singurul loc unde mai simt ceva. In prezent nu simt nimic decat durere si un mare gol lasat de prea multa suferinta...