PUTEREA DE A IERTA

PUTEREA DE A IERTA ne vine dintr-o stăpânire de sine bărbătească ce constituie una dintre cele maid e seamă podoabe ale caracterului unui om.
Puterea de a ierta poate izvorî şi din blândeţea firii şi din capacitatea inimii de a iubi; pe aceasta, însă, aş lăsa-o în planul al doilea, deoarece nu implică nici voinţa noastră, nici raţiunea, ci numai sentimentele. Pornirea de a ierta este mai presus de judecata noastră, dacă o avem însămânţată în suflet de exemplul matern sau a unei alte fiinţe ce a lăsat în noi o amprentă de neşters din copilărie. Ea devine în astfel de cazuri o a doua natură, nu ne crează dileme, înclinăm către iertare pentru că altfel nu putem. Ne este mai uşor să iertăm decât să mustrăm, să pedepsim, să ne răzbunăm.
Dar puterea de a ierta după matură chibzuinţă - ce nu este obligatoriu să fie de durată mare - , puterea de a terta după matură chibzuinţă, reprezintă o formă foarte evoluată a statutului unui om superior. Oricare dintre dumneavoastră doreşte să-şi cunoască nivelul bărbăţiei să se supună probei iertării; cu alte cuvinte, să se verifice cât este înstare să ierte.

Voi aduce câteva pilde din istorie, ce merită atenţia dumneavoastră şi mai merită şi să vă puneţi întrebările: 'Dacă eram eu în locul personajului, mi-ar fi trecut prin minte să iert, asemeni lui? Iar dacă ideea îmi veneam oare aş fi fost în stare să o duc până la capăt şi s-o preschimb în faptă?'
De pildă, prinţul englez Eduard, cunoscut drept Prinţul Negru, învingător la Poitiers, îl făcu prizonier pe regele Franţei şi pe fiul acestuia. în aceeaşi seară îi invită la cină, în loc să-i arunce în vreun beci. Atitudinea sa cavalerească nu se mărgini la atât ci, depăşind orice speranţă a celor doi ostatici cotropiţi de cele mai negre presimţiri, îi servi el însuşi la masă. Iertarea duşmanilor săi îl îmbrăcă într-o aureolă cum n-ar fi putut câştiga în ochii lor prin nici un alt mijloc. Ei fură aceia care mărturisiră în faţa istoriei nobleţea purtării sale.
Celebrul Fairfax, războinic temut, cu prilejul bătăliei de la Naseby, năpustindu-se ca un vultur fără cruţare, smulse drapelul inamic din mâinile stegarului. Dar cum vijelia războiului nu-i dădea pace, i-l înmână spre păstrare unuia dintre ostaşii săi şi se avântă mai departe, în iureşul sângeros al luptei, tăind capete şi pustiind locul pe unde trecea. Soldatul, mândru de steagul vrăjmaşilor încăput în pumnul lui nevrednic, om simplu şi nu prea cunoscător într-ale cinstei, nu rezistă orgoliului ce-l invadă pâă la sufocare şi se lăudă tutrora că el îl capturase. Din om în om, vestea mincinoasă a faptei sale de curaj ajunse la urechea lui Fairfax. Acesta şopti ca pentru sine: Să-i rămână onoarea aceasta lui. Eu am câştigat destulă.
în cursul bătăliei de la Dettingen, un escadron al cavaleriei franceze atacă un regiment englez. Tânărul ofiţer franţuz ce se afla la comanda lui, oriunde ar fi fost mânat de iureşul luptelor, îşi rotea neîncetat privirile, în căutarea comandantului englez, pe acesta nădăjduind să-l provoace la înfruntarea pe viaţă şi pe moarte. în cele din urmă, căutătura-i îl descoperi şi conaţionalul lui Racine şi al lui Moliere trase de dârlogi, apoi îşi repezi armăsarul asupra acestuia. Ajuns acolo, îl sfredeli din burghiul arzător de sub gene şi-şi înălţă înfierbântat spada deasupra capului, s-o spele în sângele inamicului urât. Dar... încremeni în această splendidă poziţie statuară. Dacă s-ar fi găsit careva dintre combatanţi să-i urmărească căutătura pupilelor, ar fi remarcat că ele aţinteau umărul ofiţerului cu care intenţiona să se confrunte. Aceluia îi lipsea unul dintre braţe, cu celălalt abia izbutind să-şi păstreze stăpânirea asupra calului pe care-l călărea. Ce credeţi că făcu ofiţerul francez, în loc să dea lvitura de moarte ce o pregătise adversarului său? El îşi salută cu spada rivalul şi trecu mai departe în galop, cruţându-l.

Iertarea nu presupune şi încuviinţarea. Nici nu presupune acceptarea faptei pentru care iertăm sau - ferească Dumnezeu - încurajarea ei! Nu. Fapta greşită nu trebuie trecută cu vederea. Nu ne vom situa în poziţia orbului şi surdului care nu sesizează nimic din câte-s rele, la cel pe care-l iubeşte. A ierta înseamnă a fi conştient că există ceva de iertat; or, acel ceva este o greşeală, un păcat. Păcatul va fi înconjurat cu mustrări constructive - şi nu din cele destructive - , va fi înconjurat de explicaţii, de sfaturi, de comentarii, din toate lipsind spiritul vindicativ, deprecierea făptuitorului, injuria, umilirea, rănirea sufletească, în cari mustrări trebuie să se presimtă duhul înţelegerii şi mai târzia iertare.
Rostul iertării este de a-l încuraja pe individ să nu mai greşească, să simtă că s-a comortat copilăreşte, că se află în faţa unei fiinţe superioare (dar nu mândre) pe care a făcut-o în mod stupid să sufere, să-l ajute întru întărirea în faţa respingerii repetării păcatului. Fără să i se spună explicit aceasta, iertarea îl va face să regrete că nu s-a comportat la înălţimea purtării pe care ar fi putut-o avea, pentru care a fost educat. Sentimentul demnităţii personale trebuie trezit de iertare şi înjugat să lucreze pentru ca greşeala să nu se mai repete.

Nevoia de iertare este o caracteristică a vieţii sufleteşti. neglijarea ei ne tulbură echilibrul psihic. Cei care s-au înverşunat în a face rău umanităţi nu scapă de nevoia de a fi iertaţi, chiar dacă, în cazurile cele mai întunecoase, ea se manifestă abia în preajma obştescului sfârşit. Nu trebuie să aşteptăm acele cumplite chinuri sufleteşti pentru a dobândi iertarea ce, obţinută la timpul potrivit, adică după încălcarea conştiinţei, ne-ar oferi liniştea de-a pururi. Oricâte pilde rele am avea în faţa ochilor că poţi greşi şi nimeni nu te trage la răspundere, să nu ne bizuim pe ele; avem o conştiinţă; ea ne va trage la răspundere, mai devreme sau mai târziu. Şi ea, conştiinţa, nu ne va ierta în veac. Conştiinţa ne va judeca. Conştiinţa ne îndrumă cum să trăim, ne judecă dacă trăim după sfaturile ei şi ne condamnă, fără iertare.

Iertaţi pe toţi, pentru ca toţi să vă ierte. Cine scoate sabia, de sabie va pieri.