niciodata nu stii

Cade ploaia pe acoperișuri.
Este felul în care se lasă liniștea aurită.
Stai într-un fotoliu în orele crude ale dimineții și asculți.
Din când în când fâșâie câte un fulger în depărtare.
Scrumul lui se cerne peste lume
și tu crezi că s-a lăsat brusc înserarea.
Dar ziua e abia la început, la fel și ploaia.
Degetele ei bat molcom în tabla
de pe case ca într-o tobă care râde-n șoaptă.
Sau poate plânge.
Niciodată nu știi foarte precis
dacă ploaia tresare asemănător cu râsul sau cu plânsul.
Niciodată nu ești sigur dacă lacrimile
din ochii tulburi ai dimineții
sunt de bucurie sau de tristețe.
Niciodată nu știi cum se va sfârși ziua aceasta
în care plouă, râzând sau plângând.
Niciodată nu știi când va veni înserarea.
Niciodată nu poți întreba fulgerul.
Tot ce poți face este să stai într-un fotoliu
și să asculți cum cade ploaia pe acoperișuri.
Cum trece timpul cu pașii mărunți
ai vieții tale prin lume.
Râzând sau plângând.
Niciodată nu știi...