poem de vara

Zile de vară stau atârnate pe cer.
Duhul lor dulce-albastru flutură blând
deasupra, pe dealuri, peste munți.
Urc încet cu imaginația un drumeag
printre ierburi mustoase și prin păduri
ce exhală iz de ciuperci și răcoare.
Cu un caiet în mână
mă așez la umbra bonomă și deasă a unui fag.
Un vânt vesel mi se strecoară între bluză și piele.
Aici ezit...Mi se pare impudic, prea senzual,
deși vara asta mă îndreptățește
să cred că sunt frumoasă...și iar
stau în cumpănă...Sună nerușinat și emfatic. Ne-am atins
fără gesturi știute, fără regie, fără înțeles.
Doar căutându-ne sufletul rătăcit în trup.
Ne-am iubit cosmic
într-un dans de stele.
Șterg înc-un vers, înc-un rând.
Vântul se oprește o clipă și mă privește.
Știu că mă place și asta-mi redă
blamatul sentiment narcisiac.
Îi citesc pe dealuri ploile inimii
El îmi desenează muntele pe aer...
vede că soarele s-a oprit la mine-n păr.
El, doar de dragul meu, adia.