astenie

îmi închipui că abisul e-ntre noi,
că doar el e cel ce ne desparte
şi-mi lasă sufletul în nori.

îndoieli mă sfâşie şi port pe umeri doar un singur dor
trupul mi-e negru, putred şi subţire
după ploaia ce-a căzut,
soare n-are să mai vină
iar tu stingi uşor sub lumină.

în iureşul de-afară
n-am să mai cobor.
aud cum bate geana
iar gândurile-mi mor,
se aude orologiul
unei biserici din obor.

e târziu şi-aştern culoare
pe patul de culcare.
şi el nefericitul e etern cum numai timpul poate fi.