cei doi

Secunde cad, minute-n ghem si ora-ncet mai trece,
Si-atata lacrima din mine, nu vrea ca ea sa plece.
Statand in coltul meu cel stramt, ma uit pe geam afara
Si vad doar umbre, ce dansand, incep incet sa doara …

Un soare aprig bate-n geam si imi strabate casa,
Si-n coltul ce-mi este opus, ii lumineaza fata.
Un corp de fata, ingeresc, ca lacrima de ploaie,
Cu chipul ei, dumnezeiesc, cu parul in siroaie …

Uitandu-se la un perete, atat de alb, ca varul,
Privirea ei, la mine-o-ntoarce. Ce dulce-i e amarul …
In ochii ei, curaj sa n-am, sa o privesc la tinta,
Cuvintele sa le stalcesc, iar limba mea sa minta.

Ce ard, sticlesc, si-n ochii ei, un rau rapid ce curge,
Un murmur de cuvinte orb, ca mirul cald, ma unge …
Si intre noi, beton incins, ce crapa sub picioare,
Un fir de iarba prapadit, de sub pamant rasare.

In ea si-n mine, bate-un ceas, oprit la nemurire,
Cum vesnicia unui veac, s-a scurs intr-o traire.
Si ritmul ei mult prea perfect, rimand poet in mine,
Simtind cum sange-nfierbantat, vroind sa sara-n rime …

Curaj sa n-am, sa o privesc, asa cum e, intreaga,
Pe un perete alaturat, ii joaca umbra draga.
Conturul ei, parca-ncrustat, in varul din perete,
Ca negru pe-alb, atat de clar, sarutul unei fete …

Si neavand ce sa privesc, in camera mea goala,
In ochii mei ma atintesc, cu riscul sa ma doara.
Desi razboi, nu e-ntre noi, distanta e prea mare,
Caci tot ce-ar fi, sa facem noi, cuvintele sa zboare …

Si-n zborul lor, intortocheat, din colt in colt opus,
Un drum prea lung, ni l-au scurtat, ‘n-ainte de apus.
Afara, luminite zbor si greieri canta toamna,
In centru noi ne-am intalnit si-n mana ii tin palma …