om

Batand pamant cu sapa, pe frunte-mi curge apa,
Un Soare-n spate, aprig, ma culca la pamant,
Si-n ochii mei tarana, incet imi roade viata,
Un cuc, in pom, se plange, de-al sau amarnic cant …

Ma uit in jur si-n zare, ma uit si-n departare,
Si-astept cu nerabdare, un suflu cald de om,
Din via mea de vita, in dulcea-i despicare,
Nimic nu vine-n deal, iar cucul tot e-n pom.

Crezand singuratatea, ca ma pazeste tare,
M-aplec sa iau o piatra si o azvarl spre cer,
Si cucul speriat, ce a-nceput sa zboare,
In zbor m-a blesemat, cu vorbe ca de fier …

“Oi fi eu cucul singur, in lume si in zare,
Dar tu mai singur esti ca mine pe pamant …
Caci cate neamuri ai, niciunul nu apare,
Sa-ti tina lumanare, la ceasul mortii bland …

Atatia oameni, sunteti, atatea animale,
Nimic nu va separa, de brutele ca noi,
Cand noua n-este foame, noi cautam mancare,
Dar voi de-atata foame, va veti manca-ntre-voi …”

Un cuc dispare-n zare, o luna-ncet rasare,
Iar sapa mea e-nfipta, tot in acest pamant,
Oriunde-as fii in lume, pe-a vietii grea carare,
Un lucru sa nu uit, un cuc si tristu-i cant …