Of, prietenie ...

Din ochiul meu, pe-obrazul meu, o lacrima se scurge,
Un suflet ars si chinut, cu dulce mir il unge,
De-obrazul meu, barbia mea, s-arunca-n gol, in zare,
O foaie ce-o zdrobeste si cade in uitare.

…

Monolog: “Ce singur sunt, ce-nchis si mort, e oare de mirare?
La poarta vietii mele, cu zeci de mii zavoare,
Nu las nici raza Lunii, oricat mi-ar fi de draga,
Ca negrul tot, din mine, nimeni sa nu il vada.

Si daca-ar fi, o clipa iar, in marea nebunie,
Sa las un suflet gol, ce liber vrea sa fie,
L-as pierde-n veci, si mort, in coltii vreunui caine,
Si azi de m-ai striga, nu ti-as raspunde maine …

Sunt oare eu de vina, de coltii ascutiti?
De cainele turbat, ce si-a iesit din minti,
De zilele pierdute, la porti de neatins,
De frica de-a nu plange, ce astazi m-a cuprins?

Ce monstrii-s toti, si-n ochi, le ard jaratec,
Si-n ochii lor, arzand, cum te scufunzi, te-nneci,
De dai sa-ntinzi o mana, sa spui o vorba buna,
Ramai si fara vorba, si fara mana-n veci …”

…

Din coltul gurii mele, un zambet slab, rasare,
Se scalda vesel gand, in raze calzi de Soare,
Si foaia mea, e uda, cerneala picurand,
Sa pot sa scriu din capat, un inceput de rand.